miercuri, 6 mai 2015

Scuze ca am fost departe

Uneori nici mie nu imi vine sa cred ca am ajuns asa. Ma uitam cu groaza la calendarul de pe blog-ul meu, la “constanta” cu care am scris luna aceasta. Si chiar m-am ingrozit. Unde am fost pana acum?!

De fapt, daca stau sa ma uit in urma, cam stiu pe unde am fost si cate s-au schimbat numai in ultima luna. Multe, extrem de multe. Incepand cu locuinta. De aproape o luna, am lasat in urma cartierul in care am locuit de 5 ani de cand am venit in Bucuresti si am facut un pas inainte. Dupa cum mi s-a spus si dupa cum am inceput sa observ si eu. Mutarea a adus cu sine selectie intre lucruri, impachetat, transportat, despachetat, decorat, alegeri. Si cand toate au fost gata, am retrait sentimentul de “acasa” care imi disparuse in tranzitia dintre impachetat-despachetat, intre aici si acolo, intre doua locuinte reci si triste, ce indemnau la deprimare. Un spatiu nou in care ma regasesc acum, in care ma uit in jur si vad bucati mici din universul meu.

Din cauza mutarii, legatura mea cu “realitatea” din ciberspatiu a fost serios zdruncinata, timp tot mai putin sa stau pe net, sa visez in fata paginii de pe blog, aveau prioritate mail-uri de verificat, de raspuns, de rezolvat urgent situatii, de confirmat intalniri, adunat oameni, lucrat… Dar imi lipsea scrisul. Cu toate astea, nu mai aveam curaj sa scriu. De suparare ca am ajuns asa, de teama ca nu mai pot sa ma mai intorc vreodata la cum era. Nu cum era pentru cei ce citeau, ci pentru mine si ce simteam cand scriam. Probabil aceeasi senzatie pe care o ai dupa ce ai stat luni intregi imobilizat la pat si trebuie sa “inveti” din nou sa mergi. Eu simt ca trebuie sa invat din nou sa fiu eu, cea in relatia cu “lumea de aici”.

Pe langa toate astea, peste oras s-a asezat hotarata iarna, cu ninsoare, cu luminite de sarbatoare, cu magazine decorate “intens” (unele chiar strident si obositor), cu oameni tot mai grabiti si agitati, iar acum ca sarbatorile sunt la cateva zile distanta, ceva mai relaxati, insa tot sub pecetea cotidianului, grijilor si inertiei. Din cauza acestei inertii, am uitat sa ma mai intalnesc. Cu mine. Pe mine. Pana intr-o zi, cand am ajuns la timp. Eram acolo, in oglinda si (ma) asteptam. Intalnirea m-a speriat pe moment, dar m-a montat pentru viitor.

Tot in ultima perioada, oameni dragi s-au intors in viata mea si simt ca mi-au adus, odata cu revenirea, putere, incredere, caldura. Sunt cadouri nepretuite, incomensurabile, care dainuie. Primite de la oameni mari.

Saptamana trecuta am fost, la interval de cateva zile, la doua concerte, frumoase, impresionante, dar diferite. Alexandrina a cantat tuturor celor care au nevoie de cate o doza din sensibilitatea si talentul ei, prilej cu care am descoperit doua melodii pe care le ascult si le ascult. Si mi-e bine. La cateva zile, un alt concert la care recunosc, m-am dus, lasandu-ma influentata de o colega. Dar nu regret nimic: am fost la unul dintre concertele lui Stefan Banica. A fost genul de eveniment la care e bine sa mergi daca vrei sa uiti cu totul de viata de zi cu zi, sa traiesti muzica, tot ce ti se ofera, sa apreciezi modul in care este totul “impachetat” si “daruit”. M-am bucurat de fiecare moment si cu siguranta, voi mai merge la concertele lui. Si chiar recomand tuturor spectacolele lui.

Deja mi-am cumparat bilete pentru concertul Directia 5 de la anul care din pacate, este planificat intr-o zi total “gresita” in “calendarul” meu personal: 14 februarie este o zi care imi arata cat de patetici putem fi. Dar e o discutie pe care o reprogramez pentru acea zi. La anul. Acum am alte ganduri. Unul ar fi ca, la invitatia bunei mele prietene, Andrada, astazi merg la un alt concert (de altfel, cred ca ultimul pe anul acesta): Iris. Am asteptari mari care stiu ca nu imi vor fi inselate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu